Bogdan Diaconu
În mediul românesc de afaceri, responsabilitatea socială (corporate social responsibility, CSR) este considerată încă o temă auxiliară, exterioară managementului. Din acest motiv, responsabilitatea socială se regăsește în companii nu sub formă de strategii de dezvoltare pe termen lung și politici de bună adminstrare a raporturilor cu grupurile cointeresate (proprietari/acționari, clienți, angajați, furnizori, distribuitori, comunități din proximitate etc.), ci sub forma unor programe izolate de investiții în comunitate, sponsorizări, voluntariat ș.a.m.d. Există mai multe explicații pentru acest lucru, una dintre ele fiind aceea că în mediul românesc de afaceri CSR a pătruns nu pe ușa principală a managementului, ci pe ușa din spate a relațiilor publice (PR). CSR a fost practicat – și încă mai este – ca exercițiu de imagine (green washing, blue washing) ori ca act de filantropie corporatistă. Programele de CSR sunt inițiate de către oameni de PR sau persoane din cadrul fundațiilor corporatiste, și nu de către directorii executivi, membrii consiliului director și managerii de vârf. Programele de CSR sunt, deci, dezvoltate la nivelul departamentelor de PR, marketing , Public Affairs ori de către fundațiile corporatiste, nu impuse de către managementul de top ca viziune, set de valori, strategie, standarde, obiective de dezvoltare pe termen lung și indicatori de performanță. Prin urmare, prin natura lor, programele de CSR nu vizează decât obiective de vizibilitate, indicatorii lor de evaluare fiind indicatori de PR legați de audiența la publicul țintă.
Locul CSR este nu în departamentele de PR, ci în laboratoarele de la vârful managementului, unde se definesc strategii, valori, politici și standarde, ce se regăsesc, mai departe, în obiective, indicatori de performanță și indicatori de sustenabilitate, strategii de dezvoltare de produs, managementul riscului, managementul grupurilor cointeresate, managementul resurselor umane, al calității etc.
Proba timpului, testul schimbării de generații și provocarea separării dintre proprietate și administrare
Nu peste mult timp, mediul românesc de afaceri se va confrunta cu o provocare crucială în evoluția oricărei economii locale: separarea dintre proprietate și control. Este vorba de momentul în care afacerile locale adevărate, trainice, serioase, care au trecut de proba celor 20-25 de ani de început, vor fi transferate de antreprenori, fondatorii lor, către urmașii acestora, care, probabil, vor apela la manageri profesioniști pentru administrarea companiilor lor.
Cum se va face acest transfer? Câte dintre marile afaceri autohtone (vorbim de cele serioase) vor supraviețui acestui transfer? În ce măsură această preluare va conserva viziunea și valorile fondatorilor, ducând-o mai departe? Dar în ce măsură fondatorii au astfel de viziuni și valori suficient de puternice și clar definite pentru a face față timpului și schimbului de generații?
Greu de știut și interesant de făcut speculații. Ne-am propus, însă, altceva aici: să constatăm și să aducem argumente pentru ideea că este esențial, în evoluția pe termen lung a mediului autohton de afaceri, ca sustenabilitatea și responsabilitatea socială să-și recapete importanța strategică pe care o au în managementul organizațiilor din piețele mature. Fără viziune, valori și obiective de performanță orientate către sustenabilitate, responsabilitate socială și așteptările tuturor grupurilor cointeresate, această probă de maturitate a companiilor autohtone, constând din schimbarea de generații și separarea dintre proprietate și control, nu va putea fi trecută.
Citește mai departe: Responsabilitatea socială – dimensiune a managementului.
– – –
Fragmente din Bogdan Diaconu Moga, Etică și responsabilitate socială în afaceri, Editura Didactică și Pedagogică, București 2014.
Copyright © Asociația D’Imago pentru Inițiativă și Antreprenoriat, 2015. Conținutul acestui web-site nu poate fi reprodus decât cu acordul autorilor. În cazul în care citați, vă rugăm, indicați sursa.
Recent Comments